Evoluția istorică a județului Satu Mare

            În evul mediu, teritoriul comitatului Satu Mare era mult mai întins decât cel de astăzi, înglobând și zona Seini, Baia Mare, precum și zonele Csenger, Máthészalka și Fehérgyarmat din Ungaria, iar pe teritoriul actualului oraș Satu Mare existau două așezări umane, Satu Mare și Mintiu despărțite de râul Someș. Primele informaţii scrise privind această regiune indică Satu Mare drept centrul comitatului regal cu acelaşi nume, funcţionând în jurul unui castru fortificat: cetatea Satu Mare. Cetatea „Castrum Zotmar” este menţionată de cronicarul anonim al lui Anonymus, în „Gesta Hungarorum”, ca fiind una dintre cetățile ducelui Menumorut care-și avea centrul în cetatea Biharea din județul Bihor cucerită de maghiari după un asediu de trei zile. Mintiul apare în documente la începutul secolului al XIII-lea, ca o aşezare prosperă de colonişti germani, aduşi în aceste zone, potrivit tradiţiei locale, de regina de aceeaşi etnie, Gisela, soţia regelui Ştefan I al Ungariei. Așezarea nu a avut o cetate proprie, era protejată indirect de fortificațiile din Sătmar. Zona Mintiului corespunde astăzi aproximativ cartierelor Mintiu și Micro 16 din municipiul Satu Mare, iar toponimele „Podul Mintiului” și „Strada Mintiu” păstrează memoria istorică a localității.

Istoria celor două oraşe despărţite de Someş este similară în multe privinţe. Cele două oraşe au avut statut diferit şi din punct de vedere al administraţiei ecleziastice. Satu Mare joacă rolul unui centru de arhidiaconat, mărginit la nord de Vásárosnamény (Ungaria) şi la sud de Andrid. Mintiul, aparţine arhidiaconatului de Ugocea. Iniţial, ambele arhidiaconate se află sub jurisdicţia Episcopiei Transilvaniei. În secolul al XIII-lea însă, dijmele arhidiaconatului de Ugocea sunt donate temporar episcopiei de Eger, pentru ca în 1288 să revină în administraţia episcopiei de Alba Iulia, unde vor rămâne pe tot parcursul evului mediu.

Primul privilegiu cunoscut este acordat de regele Andrei al II-lea pentru Mintiu, în anul 1230, iar pentru Satu Mare putin mai târziu, în anul 1264. După bătălia de la Mohács (1526) şi destrămarea Ungariei medievale, zona Satu Mare devine o regiune de frontieră, oscilând mereu între Ungaria nordică intrată în stăpânirea Habsburgilor şi Principatul Transilvaniei. Trebuie amintit faptul că cea mai mare parte a Ungariei a intrat sub stăpânirea turcilor care au organizat aici Pașalâcul de la Buda. Din acest motiv, oraşele Satu Mare şi Mintiu au un statut neclar, marcat de dese schimbări de proprietate între diverse familii nobiliare, princiare sau regale. Din cauza poziţionării sale la frontiera dintre două entităţi statale, cetatea capătă un rol strategic important, dar transformă în acelaşi timp zona într-un teatru de luptă între armatele transilvănene şi cele imperiale.

Punctul culminant este distrugerea cetăţii în primul deceniu al secolului al XVIII-lea şi incendierea totală a celor două oraşe. Odată cu dispariţia cetăţii, dispare şi rolul militar şi strategic al zonei, iar accentul este pus din nou pe dezvoltarea urbană a celor două oraşe, Satu Mare şi Mintiu.

După pacea de la Satu Mare din 1711, care a încheiat răscoala antihabsburgică condusă de Francisc Rákóczi al II-lea, regiunea a intrat definitiv sub stăpânirea austriacă. În perioada habsburgică, comitatul Satu Mare a cunoscut o perioadă de reconstrucție și de dezvoltare economică. Orașele Satu Mare și Carei au devenit centre economice și culturale importante. În 1715, cetatea medievală a fost distrusă, iar orașul s-a refăcut treptat ca un important centru urban, primind statutul de oraș liber regal în anul 1721.

După Compromisul austro-ungar din 1867, Comitatul Satu Mare a făcut parte din Transleitania, jumătatea ungară a monarhiei dualiste, avea capitala la Budapesta și cuprindea inclusiv teritoriile locuite de croați, sîrbi, sloveni și de românii din Transilvania și Banat.

 În următorii ani a cunoscut o perioadă de modernizare administrativă și economică, dar și de intensă politică de maghiarizare. Potrivit recensământului din 1910, populația comitatului era multietnică: maghiari, români, ruteni, germani și evrei trăiau împreună, menținând o diversitate culturală remarcabilă.

Sfârşitul Primului Război Mondial aduce şi în zona Satu Mare schimbări administrativ-politice importante, românii sătmăreni fiind reprezentați printr-o mare delegație la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia care a votat unirea cu Regatul României la 1 Decembrie 1918. În aprilie 1919, armata română intră în Satu Mare. În urma tratatului de la Trianon (1920), partea estică, cea mai mare a comitatului Satu Mare devine parte a României.

După reforma administrativă din anul 1926, Satu Mare devine centru de judeţ, configuraţie ce se va păstra în toată perioada interbelică pierzând plasa Carei care a intrat în componența județului Sălaj, câștigând în schimb plasa Halmeu care cuprindea localități românești din fostul comitat Ugocea. Menționăm că în anul 1876 comitatul Satu Mare primise prin reorganizarea administrativă cea mai mare parte a Districtului Cetatea de Piatră.  Între 1940-1944, în timpul administraţiei maghiare, se formează din nou comitatul Satu Mare, primind înapoi plasa Carei dar pierzând plasa Ugocea care intră în component județului Ugocea.

În timpul celui de al doilea război mondial, oraşul este afectat semnificativ de bombardamentele din anul 1944, când majoritatea clădirilor importante şi multe case de locuit sunt distruse total sau parţial. În octombrie 1944, armata română participă la eliberarea județului Satu Mare, care devine din nou parte a României, în urma Tratatului de Pace de la Paris (10 februarie 1947).

După al Doilea Război Mondial, reforma agrară din 1945 a schimbat semnificativ structura proprietății funciare, iar după 1948 a început colectivizarea agriculturii. În 1950, reforma administrativ-teritorială comunistă a desființat vechile județe, iar Satu Mare a fost inclus în Regiunea Baia Mare.

Prin Legea nr. 5 din 8 septembrie 1950 au fost desființate județele și plășile, în locul lor apărând regiunile și raioanele. Astfel, fostele județe Satu Mare și Maramureș, precum și porțiuni din județele Sălaj și Someș au fost contopite într-o unitate administrativă mare, cunoscută sub numele de regiunea Baia Mare. Cu unele mici fluctuații, aceasta a funcționat sub această formă până în 1960, când a devenit regiunea Maramureș (10.500 kmp), cu opt raioane, șapte orașe și câteva sute de sate, iar la 17 februarie 1968 a fost reînființat județul Satu Mare.

Totuși, reorganizarea din 1968 a restabilit sistemul județean, iar Județul Satu Mare a fost reînființat în forma sa modernă, cuprinzând actualele zone Satu Mare, Carei și Țara Oașului. Din punct de vedere administrativ, județul Satu Mare se compune din două municipii: Satu Mare (94.948 locuitori) - centru administrative și Carei (20.181 locuitori), din patru orașe: Negrești Oaș (9.881 locuitori), Tășnad (8.411 locuitori), Ardud (5.889 locuitori), Livada (6.639 locuitori), din 59 de comune și 220 de sate.

În delimitarea județelor s-a urmărit și îmbinarea mai multor forme de relief, să existe culturi cerealiere, pentru creșterea animalelor, pentru pomicultură, viticultură și alte ramuri de producție agricolă. S-a ținut cont și de asigurarea condițiilor necesare pentru desfășurarea unei activități social-culturale. Fiecare județ va dispune de o rețea corespunzătoare de instituții de învățământ, de cultură, de activitate artistică, de mijloace adecvate pentru ocrotirea sănătății populației, precum și de ziare locale. Municipiile vor beneficia de plan și buget proprii, de largi competențe în conducerea treburilor de stat și obștești, în rezolvarea problemelor economice, social-culturale și edilitar gospodărești. Organele de conducere ale municipiilor vor fi subordonate celor județene, cu excepția orașului București, care va avea legături directe cu organele de conducere centrale.

Bibliografie:

Diana Iegar, Sárándi Tamás, Szőcs Péter Levente- Direcţii de evoluţie urbană în istoria oraşului Satu Mare, Ed. Muzeul Județean Satu Mare, 2010

Ioan Aurel Pop – Istoria Transilvaniei, Editura Academică, București, 2013.

Vasile Vetișanu – Monografia județului Satu Mare, Satu Mare, 1995.

Ioan Cornea – Satu Mare: trecut și prezent, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980.

Doru Radosav, Claudiu Porumbăcean – Monografia Județului Satu Mare, Editara Argonaut, Cluj Napoca, 2016