Eco Salvamont – In memoriam, Cheile Lăpușului.

„M-am condus pe ultimul drum!”. Par de neînțeles cele scrise, un non sens, o absurditate. Pe ultimul drum îi conduci pe cei dragi, ca un pios omagiu pentru ceea ce au reprezentat ei în viața ta,  la un moment dat. Dând  sens celor exprimate, ar însemna să asist la propria-mi îngropăciune, dar așa ceva nu se poate, morții cu morții,  viii cu viii!...și totuși, se poate! Trăiesc ca om, dar am murit ca montaniard! Cel puțin o carte care compune biblioteca muntelui din mine, o carte lecturată demult, cu un nume enigmatic Balta Neagră- Cheile Lăpușului. Copil fiind, ascultam cu fascinație poveștile bătrânilor mei despre locuri și oameni, mici  istorioare depănate în liniștitele seri de dinainte de 89,  mai mult sau mai puțin adevărate, dar încărcate de misticul generațiilor crescute în lumina opaițelor. Încărcat de povești, așteptai cu frenezie ziua în care vei putea călca în acele locuri, să vezi și să „respiri” acele frumuseți, să te reîncarnezi în atmosfera  secolelor trecute. Țara Chioarului, Cetatea Chioarului, Cheile Lăpușului, Piatra Caprei, Peștera Căpitanului, Balta Neagră...atâtea și atâtea locuri, toate acoperite de  vuietul  Lăpușului, prins în strânsoarea masivului de cristalin, sau alintate de liniștea cursului de după chei, cu sălcii bătrâne ce-și odihnesc ramurile lungi în oglinda  apei străvezii. Încă îmi sunt vii imaginile din Cheile copilăriei, închizând ochii revăd și acum podul suspendat pe cabluri ruginite cu scănduri lipsă, prin care puteai vedea sub tine cursul domolit al râului . Mereu am  fost fascinat de acest pod șubred, de vibrațiile ce le simțeai la traversarea lui, de emoțiile pe care  le stârneau  în mintea-mi de copil. După traversarea suspendatei urmam poteca îngustă de pe marginea râului ce traversa  ogrăzile micului cătun Remecioara, ba uneori, făceam o mică deviere pentru a ajunge pe un mic țanc de stâncă de unde puteam cuprinde „ieșirea cheilor” în toată splendoarea lor. Pătrunzând în amonte, pe firul văii, peisajul devenea tot mai sălbatec, abruptul versanților la contactul cu râul, lasând vederii  blocuri de stâncă cioplite în fel și chip, o adevărată  provocare  pentru imaginația fiecarui  pelerin montan.

Părăsind malul râului, poteca îngustă  urcă în versant printre arborii seculari acoperiți cu iederă , iar după cca. o jumătate de oră, ajungem într-un traverseu expus de unde se poate zări pragul și pintenul de stâncă în spatele căruia Lăpușul  formează un ochi de apă adâncă, denumit ,,Balta neagră” .  Întins pe câțiva zeci de metri, micul lac este marginit  de-o parte de coloanele de stânca  adânc săpate  în  cristalinul Prelucii, roci care au în alcătuire și „mica„  un mineral silicat stratificat care prin acțiunea de eroziune ajung  în nisipul râului conferind  un farmec aparte locului, îmbrăcând totul   într-o aură argintie...

2022...după douăzeci de ani. Emoțiile mă gâtuie, mă apropii pe același drum pietruit de locul unde voi lăsa mașina și voi trece „suspendata”. Peisajul a rămas același, doar în apropiere de pod  apăruse o construcție imensa, probabil destinată  turismului local, dotată cu o mică terasă pe malul râului, , spre beneficiul turiștilor  care pătrund în chei dinspre aval.   Răsuflu ușurat! Podul coplilăriei este acolo...tot cu cabluri ruginite, tot cu scânduri lipsă...cu aceiași vibrație sub pașii grăbiți...Ajuns dincolo simt un discomfort văzând case de vacanță cu o arhitectură discutabilă care nu au nimic în comun cu zona Chioarlui...plus eternele garduri făcute din toate materialele posibile și evident, dincolo de moșia potentatului...maldăre de gunoaie rămase de la construcția casei. Un aspect important, resturile de construcție amestecate cu ambalajele meșterilor constructori vor fi întotdeauna aruncate înafara proprietății, pe malul apei, sau în desișul din lunca primară. Înăuntru la gospodar totul este perfect, gazonul tuns, copacii toaletați, inoxul balustradelor lucind în soare! Știu că am ales cel mai prost sezon posibil pentru drumeții. Toamna târzie, începutul iernii...sunt oglinda adevărată a gradului de civilizație a unui popor! Cu frunza toamnei deja putrezită și făr de prima zăpada a iernii totul se vede, întreaga crimă a omului asupra naturii este la vedere!...nu mai poate fi ascunsă!  Mi-am ales extrem de prost momentul reîntâlnirii cu locurile  dragi ale copilăriei. Parcurgând o bună bucată din traseu, pe malul râului, am avut senzația că trăiesc un coșmar, ceva ireal, desprins parcă dintr-un film horor sau dintr-un documentar despre dezastrele poluărilor cu deșeuri urbane din țările lumii a treia! Nu pot să descriu ce am văzut, de fapt nu vreau să descriu, prin asta retrâind cele vazute. Voi pune doar poze. Poze pe care le dedic tuturor autorităților, comisiilor și comitetelor a căror menire este întocmai aceea de a veghea la integritatea mediului natural, la armonia dintre ecosistem și activitățile umane, dedic aceste poze tuturor ONG-lor remunerați pe bani frumoși, care, pe hârtie fac proiecte paradisiace,  factorului politic care înainte de alegeri se echipează în lumina presei cu cizme de cauciuc, salopete de proletar și mănuși de protecție în furibundele campanii de ecologizare care dau bine la prostime. Nu în ultimul rănd, dedic aceste poze acelor naivi care mai cred că România este „Grădina Maicii Domnului”! Tuturor le spun doar atât...aveți curaj, mergeți și vedeți o definiție a profanării, a impietății împotriva naturii, împotriva generațiilor ce vor veni, împotriva voastră și copiilor voștri. Veți avea cea mai clară explicație, de ce o țară cu un cadru natural de excepție, are un turism empiric, de ce turiștii, după o experiență de acest gen, nu vor  mai reveni niciodată la noi!

In memoriam... Rezervația Cheile Lăpușului, România, 2022.

­­­­­­­­­­­­­­­­­­________________________________________

...pe cărări de munte ...mereu alături de dvs!

SPJ Salvamont SM- Șef serviciu Alex. Costin